Confluente Literare : E toamnă!

E toamnă!

De vânt bătută, frunza

A căzut pe iarba udă.

Mă plec, o iau în mâini,

O mângâi şi mă doare

Mâhnirea ei de amurgită Floare(a).

Strâng frunza-n braţe,

Crengi îndurerate…

Arţarul singuratic

În flăcări vii se zbate.

Ascult pădurea şi mă-ntreb:

De unde atâtea frunze într-un crâng?!

De unde atâtea crânguri într-o frunză?!

 E toamnă… să râd, să plâng?!

 

Confluente Literare : Mâinile

Confluente Literare : Mâinile: Confluente Literare : Mâinile

Mă fascinează mâinile mele,

mâinile care au mângâiat,

au alinat dureri,

şi au crescut vlăstare-copii.

Cu drag au muncit mâinile mele.

Privesc palma stângă,

cu atenţie o privesc,

de emisfera dreaptă este legată

şi seamănă

cu frunza de viţă-de-vie.

Ca pe o hartă, în palmă,

sunt încrustate linii şi munţi:

linia vieţii, a inimii, a capului şi a norocului;

munţii lui Jupiter, Saturn, Marte, apoi

muntele lui Apollo, Mercur şi al Lunii…

Braţul meu cu palma-frunză

prins de-un arbore creşte-

arborele neamului,

iar dincolo de arbore

cresc rădăcini

ale vieţii, ale sorţii şi ale inimii,

şi dincolo de rădăcini,

 viţe-de-vie ale vieţii

contopite cu pământul strămoşesc.

În palma dreaptă,

ţin strâns frâiele destinului,

cu dragoste le ţin,

până când mă voi dizolva

în viul vieţii eterne…

 

Confluente Literare : Cărarea secretă

Confluente Literare : Cărarea secretă: Confluente Literare : Cărarea secretă

 Cărarea secretă

     Toamna, îmi place să cutreier codrul pe poteci… ascunse sub covoare de frunze ce foşnesc plăcut sub tălpi. Mi-e dragă pădurea în toate anotimpurile, dar în toamnă devine magică, semănând cu un tablou pictat în nuanţe de galben, maro, verde-gălbui şi ruginiu. Vântul, ce adie plăcut, aduce de pe dealuri miresme de struguri copţi  şi de gutui, pânze de păianjen agăţate de crengi, sunet de tălăngi,  şi încă ceva… ce seamănă cu o chemare, un dor intens. Vrăjită de peisaj,  descopăr o potecă ce se prelinge printre trunchiurile arborilor seculari. Am senzaţia că am păşit pe o cărare magică, o cărare secretă care nu ştiu unde duce. Privesc  nedumerită în jur. Printre coroanele arborilor se zăreşte un colţ de cer albastru, iar lumina soarelui ce răzbate printre coroanele arămii, pare că se scurge dintr-un pocal cu miere, atât de blândă şi aurie este.Se aud paşi… şi,   deşi uşori, ei fac să reverbereze covorul de frunze foşnitoare în liniştea adâncă a pădurii... Discretă,  mă ascund după o tufă de porumbar ca să nu deranjez, prin prezenţa mea, femeia ce păşea ca hipnotizată pe potecă. Chipul ei frumos părea pradă unei dureri ascunse.

E doar una din poveştile de dragoste învăluite de energia stejarului secular, sub care altădată, iubiţii îşi împărtăşeau, reciproc, patima iubirii lor… O iubire ce se înfiripase într-o noapte magică de sânziene, când peste câmpuri zburdau nebune ielele prefăcute în fecioare fermecătoare, purtând coroniţe din sânziene, pletele mirosindu-le a flori sălbatice…Vântul sporea magia acelei nopţi, alergând zănatic printre ramurile copacilor şi peste câmpia acoperită de galbenul florilor de sânziene cărora le purta polenul până la cei doi îndrăgostiţi. El le învăluia trupurile înlănţuite, poleindu-le cu aur. Noaptea se lăsase încetişor, iar licuricii luminau, precum stelele, în "râurile" săpate de timp în scoarţa veche a bătrânului stejar. Sub coroana bogată, trupurile îmbrăţişate, în clipa magică, se contopeau cu trunchiul arborelui ce părea bătut în diamante, ca şi cum Cerul le consfinţea dragostea.

Cărarea secretă începea sub stejar, şerpuia printre munţii cei bătrâni, urcând, apoi coborând, pierzându-se în zările albastru-străvezii... Ochii le străluceau înrouraţi în noaptea cu lună plină, când şi-au luat rămas bun la ţărmul mării pe care el avea să călătorească. Ochii lui erau ca cerul, ochii ei, ca iarba mătăsoasă...Bărbatul străbătea mările lumii de unde se întorcea tot mai îndrăgostit.
A trecut şi toamna aceasta, au venit zilele reci, mai întâi o adiere, apoi vântul s-a înteţit aducând turma de fulgi de nea ce-au împletit a iernii haină. Viscol, nămeţi, troiene peste noapte aşternute, bătrânul stejar dormind în straiu-i alb, pân' la poale îmbrăcat…

A venit Iarna cea rece, menţinând depărtarea între ei: lungi scrisori de dragoste, fiecare oftând ca vântul în nopţile de iarnă, promisiuni...deşarte. Apoi a sosit Primăvara cu o nouă lumină, cu alai de flori şi fluturi, a urmat apoi  Vara, fierbinte ca însăşi patima dragostei lor. Cărarea secretă a prins din nou viaţă, iar stejarul gemea sub frunzişul bogat, învăluit în parfumul teilor din jur...Paşii ei călcau pe vechile urme încrustate pe cărare, obrazu-i înfierbântat se lipea tandru de scoarţa magicului stejar, cu un sărut plin de candoare. Îi mângâia scoarţa-i aspră, ridicând ochii spre Cer,  destăinuindu-i dorinţa-n şoaptă. Ea ştie că, de-i dorinţă curată va ajunge Sus, iar Curcubeul  visu-i va împlini.

      O mână tandră şi catifelată îi mângâie obrazul încins de dor. Cu ochii-nchişi tresare când simte, lin şi delicat, pe buze un sărut suav, proaspăt ca roua dimineţii. Tresare, deschide ochii, şi constată că nu-i decât vântul care a atins-o, în treacăt, cu dulcile lui adieri. Din ochi-i verzi că iarba, lacrimi calde curg, smaralde-nestemate.  Vântu-n calda-i adiere nu-i poate da surâsul înapoi… Nostalgie, lacrimi, smaralde-nestemate se scurg pe raza soarelui, departe. Nu s-a mai auzit strigată pe nume ca altădată, doar parfumul vrăjit al sânzienelor,  şi adierea lină îi înlănţuie  gândurile, şi... urmele paşilor pierdute în ceaţă  pe cărarea secretă...
Pentru fiecare clipă,
Câte-o frunză.
Pentru fiecare frunză ,
Câte-un suspin al pădurii.
Pentru fiecare adiere,
Suspinul inimii
Ce-aşteaptă împlinire...

 

Confluente Literare : Viaţa ta

Confluente Literare : Viaţa ta: Confluente Literare : Viaţa ta

Confluente Literare : Das Universum(Traducere-Renate Müller)

Confluente Literare : Das Universum(Traducere-Renate Müller): Confluente Literare : Das Universum(Traducere-Renate Müller)

Confluente Literare : Prinţesa Lia

Confluente Literare : Prinţesa Lia: Confluente Literare : Prinţesa Lia

        Păşind prin iarba plină de rouă,  ducând în mâini coşuleţul cu fructe roşii şi dulci, din copacul “norocului”, zâna n-a observat capcana întinsă de un vânător. Laţul i s-a prins de picior, trântind-o la pământ. Coşuleţul i-a căzut din mână iar fructele, atât de preţioase, s-au împrăştiat prin iarba umedă. Cu greu a reuşit să-şi dezlege piciorul, apucându-se apoi să adune fructele ce trebuiau duse la ospăţul de botez al fiicei reginei zânelor, micuţa Lia. Cu chiu, cu vai, s-a prezentat la timp, aşezând pe tipsia de argint, din faţa reginei, cele mai gustoase şi parfumate fructe aducătoare de noroc celui ce se va  înfrupta din ele.

     În poiana în care zâna fusese prinsă în laţ, zilnic, un băiat care locuia în căsuţa de lângă pădure, Ilieş, ieşea la joacă însoţit de căţeluşul său. Venea pentru a culege frăguţe dulci, proaspete şi parfumate. În acea zi, a zărit  printre boabele de rouă,  două fructe necunoscute pe care le-a cules cu grijă şi le-a pus în coşuleţ. La scoală, el  fusese învăţat să semene seminţe de flori, de legume sau copaci.

      Când a ajuns acasă, băiatul a  mâncat fructele împreună cu familia, apoi a semănat sâmburii, pe fiecare în câte un ghiveci. Cu grijă, a aşezat ghivecele  la scara de la intrarea în casă, de o parte şi de alta a ei. Peste câtva săptămâni seminţele au încolţit,  iar băieţelul avea grijă să le ude la timp. Cu timpul, tulpiniţele fragede au crescut, luând formă de copaci,  iar copilul le-a plantat în dreptul geamului, de la camera în care dormea. Pomii s-au înălţat şi o dată cu ei  a crescut şi Ilieş. În fiecare vară,  coroanele pomilor erau pline de fructe şi de păsări ce cântau, care mai de care mai frumos, mai ales pe înserat.

        Într-o noapte cu lună plină, prinţesa Lia se plimba cu prietenele sale prin poiana în care, cu ani în urmă, o zână îşi prinsese piciorul în laţ. De undeva, de la marginea pădurii, se auzeau cântece de păsări măiastre, iar  prinţesa, curioasă, s-a îndreptat spre locul acela.Tot urmând glasul păsărelelor a ajuns la casa lui Ilieş. Fata s-a apropiat prudentă de căsuţă şi a privit pe geamul slab luminat, unde a văzut un flăcău frumos ca un zeu. Pe loc s-a îndrăgostit de el şi nu l-a mai părăsit.

     A devenit un om de-al locului,  care i-a învăţat pe săteni să-şi cultive grădinile cu legume, zarzavaturi şi flori,  în straturi frumos ordonate. Toamna,  i-a povăţuit cum să-şi organizeze livezi în propriile curţi, sfătuindu-i  să se hrănească cu fructe proaspete, evitându-le pe cele de la supermarket-uri, ofilite şi fără gust. Lia le-a insuflat curajul reînvierii tradiţiilor şi a purtării costumelor populare la aniversări şi sărbători. Lucrul acesta a atras mulţi turişti străini, ceea ce a adus belşug în viaţa sătenilor, dar şi un schimb cultural între etnii.
     Pentru că verile erau foarte călduroase, prinţesa  i-a îndemnat pe săteni să-şi facă iazuri în fundul curţilor pentru peşti, dar şi pentru scalda copiilor.  În câţiva ani, locuitorii  acelei localităţi au ajuns bogaţi, fericiţi, prietenoşi şi comunicativi,  păsându-le unora de alţii, ceea ce se cheamă Spiritul de solidaritate  uman. Oameni din alte sate au venit să înveţe din experienţa lor, dar să şi cumpere puieţi   din „pomul norocului”,   pe care să-i planteze în grădinile lor.

      Numele  zânei devenite pământene, se traduce astfel: L= lumină, I= iubire, A= armonie, iar satul respectiv se numeşte „Satul virtual” din România  mileniului 3.

 

Confluente Literare : Zborul spre sine

Confluente Literare : Zborul spre sine: Confluente Literare

Motto:
Ne apropie zborul,
Al tău, spre înălţimi,
Al meu, spre în-adâncuri.

În drumul meu către “mine”… mai întâlnesc pe unii care urcă. Ne dăm bineţe, schimbăm impresii, apoi fiecare îşi continuă “urcuşul”. Am iubit dintotdeauna zborul, avântându-mă în tăriile cerului mai aproape de Curcubeu. Am fost albatros, zburând cutezător deasupra nemărginirii albastre, între două lumi albastre, a Cerului şi cea a Mării. Albatros, poposind pe catargul vapoarelor, având aripile muiate în spuma mării, perlate cu minuscule cristale de sare din valurile înspumate în care s-a scăldat. Alteori, căpătam aripi de vultur îndrăzneţ, avântându-mă spre piscurile înzăpezite ale munţilor, tinzând spre soare pentru a mă purifica în dulcea lui lumină aurie. Cel mai tare m-am avântat când iubirea mi-a atins aripile inimii, transformându-le în aripi magice, asemănătoare celor ale îngerilor. Era zborul meu spre Albastrul Infinit! Clipe de dumnezeire când exclamam:
Doamne,
încerc să te ating,
dar mâna mea
nu poate cuprinde Infinitul!
Acum, zborul este spre mine însămi, spre Sinea mea superioară!
„Doar un luptător poate rezista pe drumul cunoaşterii, căci arta lui constaă în a găsi un echilibru între spaima de a fi om şi minunea de a fi om.”(Carlos Castaneda)
( Am încercat să exprim starea mea de om, conştient de Scânteia Divină din el. Metaforic, am exprimat metamorfoza mea...Acum, la maturitate, zborul este spre Universul din mine. adică spre "lumile" interioare pe care nu le-am explorat îndeajuns.)