Motto:
Ne apropie zborul,
Al tău, spre înălţimi,
Al meu, spre în-adâncuri.
În drumul meu către “mine”… mai întâlnesc pe unii care urcă. Ne dăm bineţe, schimbăm impresii, apoi fiecare îşi continuă “urcuşul”. Am iubit dintotdeauna zborul, avântându-mă în tăriile cerului mai aproape de Curcubeu. Am fost albatros, zburând cutezător deasupra nemărginirii albastre, între două lumi albastre, a Cerului şi cea a Mării. Albatros, poposind pe catargul vapoarelor, având aripile muiate în spuma mării, perlate cu minuscule cristale de sare din valurile înspumate în care s-a scăldat. Alteori, căpătam aripi de vultur îndrăzneţ, avântându-mă spre piscurile înzăpezite ale munţilor, tinzând spre soare pentru a mă purifica în dulcea lui lumină aurie. Cel mai tare m-am avântat când iubirea mi-a atins aripile inimii, transformându-le în aripi magice, asemănătoare celor ale îngerilor. Era zborul meu spre Albastrul Infinit! Clipe de dumnezeire când exclamam:
Doamne,
încerc să te ating,
dar mâna mea
nu poate cuprinde Infinitul!
Acum, zborul este spre mine însămi, spre Sinea mea superioară!
„Doar un luptător poate rezista pe drumul cunoaşterii, căci arta lui constaă în a găsi un echilibru între spaima de a fi om şi minunea de a fi om.”(Carlos Castaneda)
( Am încercat să exprim starea mea de om, conştient de Scânteia Divină din el. Metaforic, am exprimat metamorfoza mea...Acum, la maturitate, zborul este spre Universul din mine. adică spre "lumile" interioare pe care nu le-am explorat îndeajuns.)
